Îmi îngădui să vă scriu ceea ce, până acum, n-am mai așezat pe nicio pagină publică. Fiindcă vedeți dumneavoastră poate știți deja, comunitatea despre care veți fi auzit — sau, mai potrivit spus, despre care încă n-ați auzit — nu e o listă. Nu e un grup pe telefon. Nu e un club în sensul în care în Regatul acesta se cheamă un club.

E, mai degrabă, un obicei. Un fel de-a ne recunoaște, între români, pe care l-am moștenit de la mesele lungi de duminică, unde cineva aducea încă o sticlㆠși seara se prelungea până la miezul nopții pe subiecte pe care în timpul săptămânii n-avea cui să le spui.

Ne găsim în nouă orașe. La Londra suntem cei mai mulți — șapte sute patruzeci și doi. La Cambridge, cei mai citiți. La Manchester, cei mai gălăgioși cei mai buni la treabă. La Edinburgh, cei mai puțini, dar cei care primesc oaspeți cu cea mai mare seninătate.

Câți suntem cu totul, dacă vă întrebați? O mie opt sute patruzeci și șapte, la ora la care vă scriu aceste rânduri. Am fost, în ianuarie două mii cincisprezece, unsprezece. Ne întrebăm câteodată dacă am crescut prea mult, dar apoi cineva ne aduce aminte că în Regatul acesta trăiesc peste patru sute de mii de români și că, de fapt, suntem încă foarte puțini.

Ne întâlnim în patru feluri. La cine — câte zece, într-o casă sau într-un club, o dată pe lună. La saloane — câte douăzeci și patru, cu un invitat care ar spune lucruri pe care nu le-ar spune pe scenă. La mese sectoriale — câte doisprezece, dintr-o singură branșă, la o singură problemă. Și, o dată pe an, la o petrecere de iarnă în Cotswolds, cu familii, unde adresa se trimite cu două săptămâni înainte, doar celor confirmați.

Scriem, în fiecare lună, trei texte. Un interviu, un eseu, un reportaj — cu numere, ca la o revistă adevărată. Nu vindem publicitate. Poate cândva. Niciodată.

Se intră între noi în două feluri: fie prin recomandarea a doi membri activi — cum se cade —, fie printr-o scrisoare adresată Consiliului. Răspundem în opt săptămâni. Fie da, fie nu. Fără explicații lungi, pe care nu le datorează nimeni nimănui.

Cotizația este de patru sute optzeci de lire pe an. Pentru cei sub treizeci și doi de ani, o sută optzeci. Aceste sume acoperă tot — Jurnalul, cinele, corespondența‡, un fond mic de burse.

Dacă vă întrebați de ce vă scriu tocmai acum, o fac fiindcă avem loc pentru douăsprezece persoane noi până la sfârșitul acestui an. Nici mai mult, nici mai puțin. Ne place să rămânem la dimensiunea la care ne mai putem încă recunoaște, la o cină, între noi.

Vă rog să nu confundați această rezervare a numărului cu o strategie de exclusivitate. E doar aritmetica firească a unei case în care nu poți primi mai mulți oaspeți decât încap la masă.